A lifetime…

Inca in Adana…si inca neplictisita si cu chef de viata. Desi la fel de irascibila si aproape mi-e rusine sa recunosc ca ceea ce imi propusesem sa schimb la mine pana ma intorc acasa…e inca la stadiul de plan. Dar pot sa spun ce nu s-a schimbat…am aceeasi pofta de viata ca atunci cand am plecat de acasa, aceeasi pofta de aventura care sper sa nu dispara nici peste 20 de ani. Mi-e atat de teama sa nu ajung in cativa ani o umbra a femeii care sunt acum..mi-e teama sa nu ajung atat de prinsa in munca, familie si orice altceva incat sa uit de mine, sa uit de lucrurile simple care acum ma fac sa zambesc. Mi-e teama ca o sa uit sa fiu copil…

Mi-e putin dor de casa…dar n-as putea sa spun exact de ce anume. Nu mi-e dor sa ma intorc. Nu inca. Probabil o sa ajung si la stadiul ala. Si stiu ca atunci o sa imi lipseasca enorm camera asta micuta, care tine loc si de dormitor si de sufragerie si de bucatarie, ca o sa imi lipseasca campusul pe care deja incep sa il stiu pe dinafara, Adana intreaga cu tot cu soferii ei nebuni.

Dar pana atunci, mai sunt o multime de lucruri de facut, de explorat.

Ma trezesc dimineata si ma gandesc uneori, in timp ce imi permit 5 min de stat pe balcon, sorbit din cafea si zambit la peisaj…cat de norocoasa sunt…cati altii si-ar dori sa fie in locul meu…intr-un oras superb, cu o clima perfecta, alaturi de persoana iubita, facand ceea ce ii place, imbinand utilul cu placutul. Cred ca aceste 5 luni in Turcia mi-au deschis apetitul pentru strainatate, pentru ca apetitul pentru vizitat si plecari il aveam deja.

Ma gandesc cat de departe sunt sa am o viata perfecta, cat de departe sunt de a-mi realiza planurile de a fi o femeie realizata atat profesional cat si sentimental, dar cat imi place chestia atsa. Cred ca nu mi-ar place sa am un drum drept si fara obstacole pana acolo sus. Curbele si hopurile fac tot farmecul drumului.

Dar pana atunci raman aceeasi fetita rasfatata, care acasa este “fetita mamei”, in Turcia este “iubita lui”, si in adancul sufletului raman acelasi copil care adora tot ce e nou si frumos…

Si ma bucur ca in fiecare dimineata, dupa ce ii spun lui “Buna dimineata”, imi pot zambi mie insami in oglinda si sa-mi spun acelasi lucru cu zambetul pe buze, stiind ca, desi imperfecta…pot fi Eu si atat…

Fara 4 zile…o luna de Turcia. Intensiv as putea spune. De ce sa nu fiu sincera, mi se pare ca a trecut mult mai mult. Dar nu as vrea inca sa ma intorc acasa. Desi mi-e dor. De destul de multe lucruri. Nu-mi place cand se intampla diverse lucruri acasa fara mine. Dar pe de alta parte, ma gandesc si la ai mei, cat de greu trebuie sa le fie fara mine acasa, in conditiile in care nu am lipsit niciodata mai mult de 2 saptamani.
Dar nu asta e important. Nu am venit aici ca sa ma plang de dorul de casa.
Imi dorisem demult sa stiu cum e sa stau fara ai mei, sa stiu cum e viata de camin, sa imi demonstrez mie insami ca ma pot descurca singura si ca lenea care ma poseda in majoritatea timpului acasa, e doar din obisnuinta ca exista cineva langa mine care poate face treaba pe care eu nu o fac. Dar aici…aici e cu totul alta viata. Si culmea e, ca imi place.
Nu m-am gandit ca dorinta o sa imi fie indeplinita cu varf si indesat si ca, in afara faptului ca n-o sa fiu acasa 5 luni, o sa-l am si pe M. cu mine. Cred ca m-am obisnuit cel mai repede cu ideea asta. Si eram, si inca sunt, atat de incantata de faptul ca stam impreuna, ca practic avem 5 luni numai ale noastre si ca pentru noi, experienta erasmus reprezinta, nu numai o experienta de facultate si de distractie, ci si o incercare pentru relatia noastra. Nu vreau sa ma pronunt prematur, dar as putea pune pariu ca asa cum ne-am inteles de bine luna asta,  o sa fie tot timpul.
Avem deja ritualul nostru inainte de culcare, stiu care e pozitia lui preferata de somn, stie cum imi place sa ma tina in brate, ne sarutam de noapte buna, ne acoperim reciproc noaptea. La trezire, imi place sa ma trezesc privind in ochii lui, sa imi mai incolacesc picioarele in jurul lui pentur inca 5 minute, sa-l privesc cum se da jos din pat, sa ma intind pe perna lui si sa zambesc in gand stiind ca e al meu, sa il las sa ma rasftete facandu-mi cafeaua. Dar viata noastra in 2 nu e alcatuita numai din lucruri romantice….chestiile legate de casa/camera trebuie facute. Ador la el faptul ca nu sta degeaba si asteapta sa le fac eu pe toate, uneori chiar ma simt lenesa in comparatie cu el, dar ma motiveaza si pe mine. Impartim indatoririle legate de camera, cine sterge praful, cuptorul, spala vasele, pune si strange masa, da cu aspiratorul. Si ma simt asa de parca camera asta amarata de camin, ar fi casuta noastra, cuibusorul nostru de nebunii si suntem singuri si perfect stapani pe viata si deciziile noastre.
E frumos sa fii independent. Nu stiu cat de mult se bucura el de sentimentul asta, dar mie imi prieste la maxim. E frumos sa vezi ca te poti descurca, ca, desi e greu si uneori vii obosit si iti doresti sa fi fost cineva acasa care sa faca totul pentru tine, nu lasi totul balta si te arunci in pat, ci le iei pe rand si iti termini ce aveai de facut. Si cred, ca eu una, sunt capabila de chestia atsa, pentru ca e el langa mine si ne motivam reciproc si ne ajutam si stiu ca daca mie mi-e greu, ii e si lui si asa ne impartim sarcinile si si ducem totul la capat.
Profitam si de timpul liber. Suntem aceeasi fire amandoi, ne plac cam aceleasi lucruri si nu suntem obisnuiti sa stam sa zacem in varful patului. Fiind firi active, ne plimbam, alergam, inotam, iesim din casa, fie si doar pentru a da o tura de campus si a ne intoarce inapoi. Imi place ca suntem capabili sa ne respectam cele cateva momente de intimitate de care are nevoie orice om, de a ne suporta toanele, de a ne sfatui atunci cand avem nevoie.
Iarasi m-am intins mai mult decat imi propusesem. Poate si pentru ca aveam nevoie sa vad toate lucrurile astea scrise, pentru ca uneori chiar am nevoie de ordine in ganduri si de a ma asigura de faptul ca lucrurile merg bine nu numai doar in imaginatia mea, ci si in realitate.
Pe data viitoare…

Aproape 2 saptamani de cand am ajuns in Turcia. Inca imi par mult mai multe. Pentru ca in fiecare zi acumulam tot mai multe informatii si vedem atatea locuri si cunoastem atatia oameni. Sunt mandra sa spun ca in fiecare zi descopar lucruri noi atat despre mine cat si despre M. Sunt impartita intre atatea emotii….teama mi-a disparut aproape complet. Si descopar ca aceasta experienta Erasmus imi dezvaluie si anumite parti din mine nu tocmai placute. Dar pe care am la dispozitie 4 luni sa le corectez. Pot fi lenesa, mofturoasa, irascibila fara motiv, cu limba ascutita si neintelegatoare. Dar sper din tot sufletul ca astea nu sunt mai puternice decat partea mea draguta, vesela si buna. Am in mintea mea un fel de program, care ce e drept, nu e inca foarte bine conturat, dar are legatura cu a schimba fiecare latura a comportamentului meu care nu`mi place. Si care probabil nu`i place nici lui.
Aici fiecare zi trece altfel. Desi uneori rutina e aceeasi. Dar e imposibil sa nu mai descoperim cate ceva nou. M-am obisnuit sa adorm in fiecare seara in bratele lui, cu picioarele incolacite unele printre altele, sa-i simt respiratia pe obraz, sa ne spunem Noapte buna cu un sarut si sa il simt langa mine in timpul noptii, sa ma intorc din reflex sa ii incolacesc mijlocul cu bratele sau sa il simt cum ma trage mai aproape. Dimineata ma rasfat in aceleasi brate, in timp ce soarele patrunde vesel prin coltul draperiilor, in timp ce mainile lui se plimba lenese pe trupul meu in chip de Buna Dimineata. M-am obisnuit sa rada de parul meu si sa-mi spuna Mowgli, sa ma deplasez cu ochii pe jumatate inchisi spre aragaz si sa pun ibricul cu apa pentru cafea in timp ce facem cu randul la baie, pentru inviorare.
Apoi punem in miscare motorasul celor 4 maini pentru pregatirea micului dejun, uneori facem planul de seara cu ce am vrea sa mancam, alteori mancam ce avem pofta pe moment. Dar tot timpul lucram in echipa, mai presaram totul cu un pupic sau o strangere in brate, uneori ne admiram in oglinda fugitiv in timp ce el imi plesneste o palma usoara la fund, eu scot limba la el sau ma straduiesc sa fug din calea unei reprize de gadilat.
Vad in fiecare zi o multime de turci, cred ca dupa 5 luni petrecute aici o sa imi fie foarte foarte dor sa vad varietatea de fetze din Romania. Aici, 99% dintre ei, indiferent ca sunt femei sau barbati sunt bruneti cu ochii negri. Barbati frumosi..mai rar am vazut, dar femei sunt destule, au o frumusete aparte, un pic tipatoare, nu finuta si delicata ca europenele. Au trasaturi puternice care le domina fata, corpul, dar nu se reflecta in comportamentul lor. In Romania, daca as fi vazut astfel de femei, le-as fi asemanat putin cu un comportament mai agresiv, poate putin masculin, dar aici stiu sa fie feminine in ciuda infatisarii puternice.
Mi-e drag ca incep sa inteleg cate un cuvant doua in turca. Mi-e drag ca s-a distrus mitul cum ca turcii ar fi tari de cap, irascibili si neintelegatori. Intr-adevar unii dintre ei nu zambesc foarte mult, au infatisari mai inspaimantatoare, dar nici nu e neaparat sa ai de-a face cu ei si uneori infatisarea inseala. Dar majoritatea sunt zambitori, stiu sa vorbeasca frumos, mai ales cand vad ca esti strain te ajuta, mai ales daca ai bunul simt sa li te adresezi cu 2-3 expresii in propria lor limba.
Ca si peisaj….cel mai mult pana acum mi-a placut Lacul Seyhan. Ca de obicei, tot ce are legatura cu apa e minunat pentru mine, dar aici si peisajul se completeaza, cu prezenta catorva munti, ceea ce reprezinta peisajul ideal pentru M.
Abia astept sa vina vara asa cum trebuie, pentru ca, dupa ce ca vara e anotimpul meu preferat, aici si peisajul e de vis, suntem inconjurati de palmieri, de pomi fructiferi, de oameni veseli, dar care in acelasi timp pot fi si seriosi atunci cand e necesar. Am observat ca toti iti raspund la zambet si ca un zambet poate deschide multe usi. Ne-am amuzat de ceea ce inseamna sa fii intr-o tara a carei limba sa nu o cunosti absolut deloc, sa nu te poti baza doar pe cele cateva cuvinte care coincid cu limba ta si sa fii uneori nevoit sa te descurci prin semne, dar cu oameni care fac tot posibilul sa te ajute, chiar daca asta inseamna uneori sa lase balta ceea ce au ei de facut.
Ca impresie dupa aceste 2 saptamani, Turcia pare promitatoare pentru 2 Erasmusi indragostiti…

Am ajuns in Turcia de 2 zile….mi se pare ca a trecut mai mult timp. Alteori mai putin…nici eu nu prea stiu exact ce sa zic, ce simt sau ce cred. Sunt atatea noutati, atatea lucruri noi de vazut, de invatat, toate combinate cu faptul ca nimic nu este in limba noastra materna.

Cand am ajuns aseara, am avut un mare moment de panica, pe care insa l-am tainuit bine, sau cel putin am incercat, tocmai pentru ca ma asteptam ca si M sa treaca prin aceeasi faza ca si mine si nu avea nici un sens sa ne complicam aiurea cu pareri de rau si disperari. Am ajuns pe o ploaie torentiala, un frig aproape ca acasa si inconjurati de oameni care vorbeau turca fluent si engleza stalcit. Am calatorit vreo 20 de minute intr-o dubita din care am crezut ca nu mai scapam cu viata, pentru ca stilul de a conduce al omului aceluia era mai mult dceat sportiv, era de-a dreptul nebunesc, camera la prima vedere nu a fost chiar o incantare pentru ca eram obisnuiti ca acasa, cand avem nevoie de ceva doar sa intindem mana sa luam, pe cand aici nu aveam absolut nimic, apucasem doar sa cumparam o sticla de apa si niste placinte ca sa nu murim de foame. In camera de camin nu era chiar vara, iar eu deja ma saturasem de tremurat ca sa mai vreau inca o doza, paturile erau unul in cate un colt al camerei, noi eram super obositi si eram deja cu nervii in pioneze.

Dupa cum se vede, descrierea initiala nu era deloc incurajatoare, asa ca nu ne-am asteptat deloc ca in dimineata asta lucrurile sa se schimbe radical.

Ne-am trezit initial la 6.45, cu o muzica turceasca in surdina de la unul din vecinii nostri, cu un soare orbitor in fereastra, si am ramas surprinsi cand am iesit in balcon, de caldura care era afara. Ne-am trezit bine dispusi, odihniti, asa ca am pus dezamagirile din seara anterioara pe seama oboselii, primei experiente de zbor si stresului calatoriei in sine. Mi-am dat seama ca am dormit toata noaptea infasurati unul in jurul celuilalt, ne-am trezit privindu-ne in ochi, sarutandu-ne prima data cu foc pe taram strain, ne-am baut cafeaua in noua noastra bucatarie, ne-am invartit prin camera incercand sa ne gasim lucrurile prin dulapuri, dupa cum le impartisem cu o seara inainte. Apoi am plecat sa incepem sa rezolvam pe rand din probleme. Ne-au insotit tot timpul peer studentii, de la care nu ne asteptam sa se straduiasca atat de tare sa ne ajute si sa ne plimbe pe unde avem nevoie, asa ca trebuie sa le recunoastem tot meritul. Toate persoanele pe care le-am cunoscut erau foarte interesate de noi, sa intrebe de unde suntem, cei de la Biroul International s-au ocupat de noi, ne-au ajutat cu toate formalitatile, si mi-a placut ca au o engleza absolut perfecta, cu care te poti intelege fara absolut nici o problema. Imi place campusul, imi place ca debordeaza de energie si de viata, vezi peste tot studenti straini care au ceva de facut, de vorbit, de povestit. Imi plac palmierii lor, care sunt plantati pe marginea strazii asa cum sunt plantati la noi trandafirii in rondurile din centru, am vazut lacul de care ne ziceau inainte sa ajungem, care e absolut spectaculos,dar deocamdata am putut sa-l admiram doar din autobuz, in centrul Adanei gasesti o multime de locuri cu mancare buna, cu haine, autobuze din 5 in 5 minute. Singura lor mare problema sunt trecerile de pietoni care sunt aproape inexistente, trebuie sa fugi din calea masinilor, pentru ca nu va opri absolut nici un sofer ca sa dea prioritate pietonilor, probabil ca din contra, se straduiesc din rasputeri sa ii nimereasca ca pe popice.

Ne-am ales cu cate un tricou de fiecare cu sigla Universitatii Cukurova, l-am cunoscut pe profesorul care se ocupa de programul nostru, toti sunt niste oameni extraordinari, care au avut de-a face cu o multime de studenti straini de-a lungul timpului si se poarta exemplar cu toti. Semra, Sefa Biroului International si-a facut deja planuri cu activitatile pe care vrea sa le desfasoare impreuna cu studentii erasmus semestrul acesta si suna una mai bine decat cealalta.

Cam atat dupa prima zi…to be continued;)

N-am mai scris de foarte mult timp, desi am tot vrut sa o fac. Mai intai..in timpul sesiunii, apoi dupa sesiune, apoi cand am inceput pregatirile pentru plecarea in Turcia…intr-un final, cand mai sunt 2 zile pana ce viata mea o sa se schimbe cam..radical, mi-am zis ca ar cam fi timpul sa imi pun niste ordine in ganduri.

Recunosc ca sunt stresata (si chiar daca n-as recunoaste, pbb ca oricum se observa mult prea tare)….in primul rand de bagaje, pentru ca ma straduiesc sa ma incadrez in niste limite si nu-mi prea reuseste (desi sunt perfect constienta ca ma cramponez de niste lucruri de care m-as putea lipsi daca as fi ceva mai rationala si nu aproape isterica), apoi…de lucruri ceva mai profunde, cum ar fi faptul ca o sa plec de acasa, pentru prima data in viata mea, pe o perioada asa lunga si nu mi-e frica. Ci sunt foarte curioasa si aproape extaziata de ideea de independenta, de ideea de a-mi demonstra atat mie insami, cat si celor din jur ca POT, ca o sa ma descurc foarte bine, ca o sa imi mearga foarte bine si o sa fiu fericita.

Trebuie sa recunosc totusi ca mi-e putin teama de cum se va schimba in aceste 5 luni relatia mea cu M. Si culmea, nu pentru ca am sta despartiti, ci pentru ca o sa stam non-stop impreuna. Mi-e teama de normalitate, mi-e teama sa nu intram in banal, mi-e teama sa nu ne transformam in cei mai buni prieteni, colegi de camera si sa uitam sa fim iubiti, mi-e teama sa nu descoperim reciproc lucruri care sa ne faca sa ne punem intrebarea “Chiar este ceea ce-mi doresc?’. Eu stiu, sunt convinsa ca el este ceea ce-mi doresc si sunt la fel de sigura ca aceste 5 luni doar imi vor intari convingerea. Dupa ce reusesc sa-mi depasesc teama initiala si sa sar peste intrebarile interminabile generate de mintea mea stresata, imi face placere sa imi imaginez diverse scenarii cu noi doi, singuri intr-o tara straina, bazandu-ne doar unul pe celalalt, avand incredere completa unul in celalalt, pentru ca este singura posibilitate de a ne sustine reciproc si de a ne consolida relatia.

Sunt convinsa ca o sa ni se faca dor de casa, sunt convinsa ca o sa ne mai si certam pe diverse chestiuni “casnice”, stiu ca n-o sa ne punem tot timpul de acord cu programul, cu ceea ce vrem sa facem si ce asteptam de la vacanta-faculatatea asta, dar mai stiu si ca o sa ne bucuram de fiecare secunda petrecuta impreuna, si sper la finalul perioadei, sa ne dorim ca cele 5 luni sa se extinda pe…perioada nedeterminata.

Nu realizez inca, ca peste 2 nopti, o sa dorm in cu totul alt pat, alaturi de el, ca o sa fiu inconjurata de straini, ca o sa-mi vad parintii doar la web pentru urmatoarele 5 luni, ca n-o sa ma mai trezesc dimineata sa-mi ocup locul preferat la fereastra in bucatarie, n-o sa mai fie totul primit de-a gata, n-o sa mai pot lasa lucruri nefacute in speranta ca o sa le faca altcineva in locul meu, n-o sa mai pot astepta pur si simplu sa fie servita masa. Dar, mai stiu si ca o sa-mi placa experienta de a adormi si a ma trezi in fiecare zi langa el, de a ne savura cafeaua impreuna, de a ma intoarce acasa si a sti ca-l gasesc asteptandu-ma, de a ma apuca de experimente culinare doar ca sa ii demonstrez ca  ma pricep cat de cat, suficient cat sa nu murim de foame, de a descoperi fiecare coltisor din Adana impreuna cu el, de a ne bucura de toate lucrurile noi, de a invata lucruri pe care aici nu am avea sansa, cel putin nu curand, sa le aflam si dezvoltam.

O sa-mi fie dor de casa, o sa ne fie greu, cel putin la inceput, dar sunt absolut convinsa si, cel putin din partea mea, o sa fac tot posibilul sa se intample asta, o sa ne distram la maxim si o sa profitam la maxim de timpul petrecut impreuna! Turkey, here we come!

Ultima zi din an….se presupune ca ar trebui sa fie momentele acelea in care privesti inapoi, in anul ce a trecut si iti reprosezi sau te feliciti pentru esecurile si reusitele tale, momentele in care esti plin de regrete pentru lucrurile pe care vroiai sa le faci si nu ai mai apucat sau plin de mandrie ca ti-ai atins toate telurile pe care ti le propusesei la sfarsitului anului  trecut sa le duci la indeplinire. Toti folosim expresii precum “La anul n-o sa mai fac aia” sau “La anul imi propun sa fac aia”. Am citit undeva, mai demult, ca nu ar trebui sa avem nevoie de astfel de bariere in propriile noastre vieti, ca nu ar trebui sa ne raportam planurile, reusitele, esecurile la date calendaristice, sa depindem de o ora si o data simbolica pentru a ne impune alte standarde daca nu suntem multumiti cu cele vechi, pentru a face planuri pe care le putem indeplini de a doua zi, nu neaparat din urmatorul an. Totusi, cu totii o facem. Data de 1 ianuarie a urmatorului an reprezinta pragul simbolic pentru cei mai multi dintre noi, pe care, odata ce il trecem, ne dorim sa ne simtim alte persoane, mai bune eventual, mai motivate, pregatiti sa infruntam cu curaj si convingere propriile planuri prestabilite.

Dar indiferent ca facem sau nu planuri, ca facem sau nu bilantul anului ce a trecut, cred ca ar trebui sa putem fi mandri la sfarsitul acestei introspectii, daca putem spune ca nu avem regrete pentru anul care a trecut, ca nu ne regretam faptele, indiferent ca au fost bune sau rele, pentru ca ne-au ajutat sa acumulam experienta, ne-au maturizat intr-un fel sau altul. Si nici sa supraestimam anul care vine, sa ne facem planuri suprarealiste, pentru ca vom fi dezamagiti.

Venirea anului 2012  a fost atat de controversata, toate aiurelile despre sfarsitul lumii si etc, incat ar trebui sa simt o adevarata magie cand ma gandesc ca este ultima zi a anului 2011. Totusi n`o simt. Stiu ca o sa am acel moment de fericire deplina, de liniste interioara, de iubire imensa exact la trecerea dintre ani. Stiu ca pe 1 ianuarie o sa fiu calma, o sa incerc sa nu ma cert cu nimeni, sa nu ma enervez, ca sa tin piept superstitiei “ce faci pe 1 o  sa faci tot anul”. Si mai stiu ca o sa fiu exact la fel de fericita cu faptul ca M. O sa fie acolo langa mine, asa cum am fost tot anul. Doar ca de data asta o sa ma uit la el si o sa stiu ca il cunosc mai bine decat la Revelionul trecut, ca il iubesc mai mult si stiu ca nu va trebui sa-mi fac planul sa il includ si pe el in viata mea in 2012, pentru ca oricum va fi acolo, pentru ca este deja parte din viata mea si va fi acolo intotdeauna.

Si  mai stiu ca la fel cum ne-am petrecut penultima zi din an, o sa mai petrecem multe altele din urmatorul, la fel de fericiti si de plini de dragoste. Totusi…a fost unul din acele momente care iti raman intiparite pe retina si incerci sa pastrezi cat mai mult timp intacte senzatiile, cuvintele, imaginile: eu, doar cu o pereche de dresuri negre, tu asezandu-te gol langa mine si incolacindu-ma cu bratele, trupuri stralucind in lumina instalatiei din pomul frumos impodobit, un fulg de zapada de plastic, un ursulet Kinder, un film dragut, cuvinte frumoase, senzatia de a sti ca iubesti si esti iubit, toate astea valoreaza mult mai mult decat toate planurile din lume. Faptul de a sti ca existi pentru ceva si pentru cineva, faptul de a sti ca fara tine, lumea cuiva nu ar fi nici pe departe la fel de buna si de frumoasa…

Cat despre planuri..poate intr-un post viitor, daca nu cumva ma hotarasc sa las lucrurile sa vina asa cum sunt…si sa facem iar un bilant pentru 2012…tooocmai la sfarsitul lui.

Poate ar fi trebuit sa scriu mai demult, poate mai exact acum 2 zile, sau chiar 3, cand eram acolo in mijlocul evenimentelor si erau toate senzatiile proaspete. Dar uneori mi-e teama ca daca ma apuc de “viciul” asta oriunde altundeva decat in siguranta camerei mele, cocotata in varful patului, voi deveni cu adevarat dependenta, asa cum am devenit de fotografie.

Dar incerc sa rememorez cat mai bine cele 3 zile petrecute in vacanta la munte, la Sinaia, impreuna cu M. Planuisem vacanta cu destul timp inainte, asa ca abia asteptam sa treaca zilele, ne rugam la toti sfintii si sfintisorii sa ninga si sa putem profita din plin de mini-vacanta. Ajungem in gara la Sinaia, dupa aproape 7 ore de mers cu trenul, calatorie care de obicei imi place, indiferent de gradul de oboseala pe care il implica. Am dat cu ochii de cateva fasii de zapada, era destula pentru niste oameni care veneau de la precipitatii 0. Am reusit sa descoperim casuta in care eram cazati, am facut cunostinta cu proprietara, o femeie intre 2 varste, vorbareata foc, dar care, contrar aparentelor, a stiut sa pastreze extraordinar de bine intimitatea oaspetilor sai si ne-am instalat in micul nostru cuibusor de nebunii. Desi mica, camera mi-a placut de la prima vedere, cocheta, cu un balconas din care aveam o imagine dragutza, un spatiu asa, numai al nostru. Evident ca am plecat imediat in explorare, tinta fiind castelul Peles. Oricat m-as stradui, probabil nu as descrie suficient de bine impactul si impresia pe care le-a lasat asupra mea acel loc. Impunator, sobru, incarcat de istorie, pitoresc asezat, cere efectiv respect si veneratie. Vizita de o ora si jumatate a fost o continua sursa de informatii si imaginatia mea a lucrat intens plasand in fiecare camaruta si ungher oamenii care au trait in epoca respectiva. Am invatat o lectie de istorie pe care, mi-e rusine sa recunosc, nu m-a interesat niciodata inainte sa o retin, dar care, asociata acum cu locul, mi s-a parut fascinanta. Mi-am putut imagina atat de usor vietile care au fost traite la castel, pe Ecaterina pictand in camera ei de lucru, pe regele Carol I purtand discutii strategice cu ofiterii sai, pe Maria si Ferdinand locuind, ca oaspeti, in una dintre acele camere somptuoase pana ce a fost construit castelul Pelisor, cadoul lor de nunta din partea regelui Carol, l-am vazut cu ochii mintii pe regele Mihai, copil fiind, alergand prin camera aceea bleu si jucandu-se cu machetele de vapoare, citind o carte pe bancheta verde din camera sa. Pana si scartaitul usilor din pasajele secrete cu chip de dulapuri, in timp ce o domnisoara de companie iesea sa se intalneasca clandestin cu un cavaler, in timp ce regele se retragea nestiut de la dineuri obositoare, imi pareau atat de reale. Sufrageriile cu mesele imense, pe care stateau zeci de piese de portelan, sticla de Murano si tacamuri de argint, in timp ce imaginatia mea plasa 20 de oameni asezati roata in jurul mesei, band vin, discutand aprins si vesel despre cate in luna si-n stele, apoi camerele pentru ceai unde doamnele ar fi stat cu rochiile fosnind pe tamburele elegante, discutand afectat despre ultimele modele de crosetat si piese muzicale, iar domnii ar fi stat relaxati in camera pentru fumat, inconjurati de aroma unei narghilele, discutand cu voci grave despre ultimele trabucuri care le-au intrat in posesie, despre strategii de lupta si placeri interzise. Mi-am putut imagina fiecare om care si-a petrecut timpul in toate camerele acelea, am incercat sa imi imaginez cum ar fi aratat viata lor la momentul respectiv, ce lucruri ar fi contat pentru ei si ce nu, si mai ales, cate din ele coincid cu ceea ce consideram noi important in ziua de azi. M-a impresionat arhitectura locului, grandoarea lui, felul minutios in care a fost construit fiecare colt de incapere, fiecare model de mobilier, fiecare usa secreta, faptul ca au imprumutat influente atat din cultura italiana, cat si turca, dar si franceza si bizantina. Cand am parasit castelul, am reusit cu greu sa ma rup de iluzia lumii pe care o creasem inauntru, dar m-a ajutat enorm ninsoarea care se pornise, zapada care era deja asezata in cantitati mari in jur si care mi-au trimis imaginatia inapoi in copilaria in care adoram iarna.

Nu ne-am lasat pagubasi si am vizitat si Brasov-ul, pe care il mai stiam foarte putin, ne-am straduit sa urcam pe Tampa, incercare care aproape ca ar fi fost incununata cu succes daca nu ne-ar fi impiedicat timpul. Am hoinarit ca doi pustani pe cararea cat de cat formata, pe drumul serpentinelor, pana aproape de varful Tampa, razand de fiecare data cand unul dintre noi se impiedica, admirand peisajul complet alb din jurul nostru, delectandu-ne cu privelistea Brasovului vazut de la inaltime. Am trait periculos in timp ce unuia dintre noi ii mai aluneca piciorul in golul din stanga, am ras ca o fetita de 5 ani in timp ce alergam aproape fara suflare in bratele lui incercand sa-l dezechilibrez, am privit in tacere si tinandu-ne in brate privelistea ce ni se intindea in fata, dupa care, am coborat cantand “aihi, aiho, suntem pitici misto” inapoi la civilizatie, respectiv la gara si inapoi in Sinaia.

Ultima zi, petrecuta la inaltime, atat la propriu, cat si la figurat, a fost de-a dreptul spectaculoasa. Cota 1400 si 2000 au fost niste experiente pe care le-as repeta oricand, pentru ca mi-au dat un sentiment de bine si de nou pe care nu`l mai traisem demult. Am vazut natura in toata splendoarea ei, salbatica si aproape neatinsa de om, am suportat cu stoicism capriciile vremii, am stat cu capul in nori si deasupra lor, ne-am tavalit prin zapada, am aruncat cu bulgari, am privit cu admiratie varfuri de munti, acoperite de zapada, neexplorate, paduri de brazi pudrati cu zapada. M-am bucurat de scartaitul zapezii proaspete sub talpi, de senzatia de rece data de fulgii care ne cadeau pe buze, de senzatia pufoasa pe care am avut-o cand m-am aruncat pe spate in zapada care imi ajungea pana la genunchi. Am descoperit cu putina uimire ca mersul cu telecabina imi cam face inima sa coboare in stomac, o senzatie asemanatoare cu cea pe care o ai cand te dai intr-un leagan prea tare. Am trecut in 3 zile printr-o multime de senzatii, am fost pusi in situatii dupa situatii si am savurat fiecare secunda. Mi-am incarcat bateriile intr-un fel care sper sa imi ajunga pentru perioada imediat urmatoare, care nu se anunta a fi chiar cea mai relaxata, dar sunt convinsa ca am facut rost de o rezerva serioasa de energie si buna dispozitie.

Cat despre companie..este o cu totul alta poveste… (view the post below)

Am plecat cu gandul si intentia clara de a ne relaxa, de a profita unul de prezenta celuilalt, de a ne distra, de a umbla mult, de a cunoaste tot, de a fi doar noi doi si atat. Teluri pe care le-am atins din plin, zic eu. Am avut o permanenta stare de multumire, am oscilat frecvent de la conditia psihica si chiar si fizica de copil, la cea de femeie. Mi-a placut sa ma port prosteste, sa ma dau in leagan, sa ma asez pe jos in zapada, sa incerc sa construiesc un omulet de zapada si sa renunt dupa ce nu mi-a iesit din cauza zapezii prea afanate, sa privesc cu ochi stralucitori peisajul care mi se desfasura in fata, fara sa-mi fie teama vreo secunda ca cineva o sa ma judece gresit. Am “prostul” obicei cand ma duc in diferite zone, sa fac o pasiune pentru un locsor anume, care mi se pare mie reprezentativ, care imi inspira ceva de bine. Asa s-a intamplat cu acea cafenea din coltul strazii Aosta, decorata de sarbatori atat de frumos, in coltul careia trona un brad bogat, impodobit cu globuri imense rosii, loc in care am baut cel mai bun ceai de pana acum, intr-un separeu unde am stat asezati fata in fata, privindu-ne pe deasupra canilor aburinde, zambind cald si transmitand mai multe decat ar fi putut vreodata sa o faca cuvintele.

Am facut dragoste cuibariti sub plapuma, incet, savurand fiecare secunda, privindu-ne in ochi, impartasind senzatii. Am dormit strans imbratisati, fara sa ne dezlipim unul de celalalt, ti-am simtit constant respiratia pe gatul meu, m-ai lasat sa-mi incolacesc picioarele reci printre ale tale sa ma incalzesc, m-ai sarutat de “Buna dimineata” atat de dulce incat aproape mi-au dat lacrimile si am inteles, pentru a n-a oara, cat de usor si natural imi vine sa fiu cu tine si sa fiu eu insami. Imi place sa invat despre tine tot, sa iti stiu obiceiurile, ticurile, preferintele, sa stiu ce urasti si ce adori.

Ne-am plimbat tinandu-ne de mana atat pe strazile din Sinaia, comentand, admirand fiecare loc pe langa care treceam, cat si prin zapada pana la genunchi, la cota 2000, cu vantul suflandu-ne in fata, razand de te miri ce, asimiland impreuna peisajul din jurul nostru si respectandu-l tacit. Am stat cuibariti unul langa altul pe canapeaua din balconasul camerei, band vin fiert cu scortisoara, amuzandu-ne in timp ce desenam figuri haioase pe geamurile aburite, punctand totul cu cate un sarut strengar ce se prelungea si nu numai o data.

Mi-ar fi placut sa stiu sa vorbesc mai frumos, sa pot sa explic mai bine si mai clar sentimentul de apartenenta si de completare pe care il am langa tine, dar nu stiu cum s-o fac fara sa sune siropos si pompos. Dragostea pentru mine e simpla, trebuie doar s-o simti alaturi de persoana potrivita. Realizez cat de mult am gresit in trecut crezand ca daca tolerezi o persoana cu bune si cu rele e suficient ca sa poti spune ca o iubesti. Nu trebuie sa o accepti, trebuie sa o intelegi, chiar daca aveti puncte de vedere diferite, nu e suficient sa o tolerezi, trebuie sa o accepti. nu mai sunt de acord cu proverbul “dragostea e oarba”. Nu e adevarat, ea nu are absolut nici o problema, totul tine de interiorul fiecaruia, de felul in care isi percepe partenerul, de faptul ca sentimntul de iubire, de apartenenta, de siguranta, de respect, ar trebui sa fie mai puternice decat orice altceva.

Mi-am dat seama cat de mult conteaza faptul ca inima mea tresare la fiecare zambet al tau, ca uneori privirea ta spune mult mai multe decat spun cuvintele si ma bucur ca fiecare mini-vacanta de genul asta imi intareste ideea ca, nu numai ca la un moment dat in trecut, amandoi am facut alegerea corecta, cat si siguranta ca, respectiva alegere e “happy end-ul” nostru.

O dimineata tipica de iarna: un soare cu dinti care nu reuseste deloc sa incalzeasca atmosfera inghetata de afara, dar cel putin da o senzatie placuta in suflet, o cana de cafea aburinda si laptopul pe genunchi in timp ce stau in varful patului printre asternuturile care inca mai pastreaza mirosul nostru, al amandurora.

Azi ma simt fericita cu momentele mele de singuratate. Ma simt ca si cum as fi primit premiu cateva momente de ragaz in care am timp doar sa fiu intr-o stare de profunda multumire, in care imi pot zambi mie insami in oglinda si ma pot rasfata stand. Pentru ca ieri…ieri am fost rasfata altfel. Ieri..a fost o zi memorabila si cred ca aveam intr-adevar nevoie de ragazul unei zile intregi pentru a o asimila. Ieri am fost intr-o stare de fericire ridicata pana la standarde foarte inalte. In afara faptului ca a fost o zi productiva dpdv profesional, a fost ziua in care am implinit 1 an impreuna. Stiu ca e una din multele alte zile, din multii ani ce vor urma. Si nu simteam absolut deloc nevoia de o sarbatorire in public, de cadouri scumpe si cine la restaurant. Am simtit o acuta nevoie doar de a fi cu tine. De a fi doar al meu o zi intreaga, de a gravita unul in jurul celuilalt ca si cum nu ar mai exista nimic altceva pe lume. Am vrut sa ma simt rasfatata, sa facem lucruri romantice si dragute care sa ne ramana in minte. Si nu neaparat faptul ca am facut baie impreuna intr-o cada plina cu spuma si presarata cu petale de flori, nici faptul ca am facut dragoste cu pasiune, nici cina la lumina lumanarilor, nici degustarea sampaniei din pahare inalte cu fundita sau vizionarea unui film care sa ne faca sa radem cu pofta m-au facut sa fiu atat de fericita. La urma urmei, sunt activitati pe care le putem face si in alte zile cand ramanem singuri. Ci felul in care m-au facut sa ma simt. Faptul ca am avut timp sa fiu atenta la fiecare detaliu, sa stiu ca fiecare lucru e facut pentru noi si ca e prima data cand ne luam o doza asa excesiva de romantism, fara sa simt nici macar o secunda ca e ceva fortat sau facut doar pentru ca asa trebuie.

M-am simtit relaxata cum nu mi s-a mai intamplat demult stand in bratele tale in apa calda, sufland in joaca bule de spuma in jur, admirand stralucirea pielii in lumina lumanarilor si bucurandu-ma de senzatia data de mainile tale plimbandu-se lenes pe corpul meu, de linistea lejera dintre noi. Am fotografiat mental imaginea si cred ca mi-ar fi absolut imposibil sa o uit vreodata. Si nu e singura. Am stat aproape goi infasurati intr-o patura calduroasa in pat, privind la un film ca multe altele, dar mi-am permis sa iti ascult nuantele rasului, sa ma bucur de senzatia bratelor tale in jurul meu, sa imi dau capul pe spate sa te sarut scurt pe barbie, sa stau tolanita peste tine cu paharul de sampanie intr-o mana si impartind un piscot, sa te privesc pe deasupra ramelor ochelarilor roz si sa pun in privire toata dragostea de care sunt capabila si pe care imi doresc de atatea ori sa o simti la intensitatea ei maxima. Am facut dragoste cu pasiunea aceea pe care o intalnesti doar la oamenii care se regasesc dupa foarte mult timp si vor sa isi intipareasca in memorie o senzatie suficient de puternica incat sa nu o uite prea curand. M-ai privit zambind printre gene, stand alaturi de mine, respirand agitat si cu o mana asezata lejer pe soldul meu si a fost unul dintre multele momente cand ai senzatia ca ti se opreste inima o infinitate de secunda dupa care revine la ritmul normal. Cina la lumina lumanarilor a fost mica noastra scena din “Doamna si vagabondul”, la care am zambit strengareste si ne-am murdarit reciproc de spaghete Milaneze in incercarea de a fi gratiosi si romantici.

Cred ca toti oamenii au momente in viata pe care le imortalizeaza o secunda pe pelicula amintirii, acea secunda in care te simti mai fericit decat crezi ca ai putea fi vreodata, dar stii ca vor mai fi multe asemenea momente. Cred ca nu un intreg eveniment sau intamplare ne face sa ne simtim fericiti, ci acele cateva secunde in care ai vrea sa se opreasca timpul in loc, in care faci mental instantanee unul dupa altul si dupa o zi intreaga constati ca ai consumat un intreg film.

Pentru mine, ziua de ieri, nu a fost un eveniment in sine doar pentru ca a fost 12 Noiembrie si, ca si data, am implinit un an impreuna, a fost un eveniment pentru ca este o mare realizare sa reusesti sa simti acele momente de fericire langa o persoana si sa iti doresti sa fie si mai multe, si mai multe, si mai multe.

Si pentru cazul in care totusi memoria vizuala ne va parasi odata cu trecerea timpului, raman inca pozele unei inimi imense pe pat, o cada cu spuma si o cina cu lumanari, impreuna cu un trandafir mov….

Nu am fost niciodata o petrecareata innascuta. Cel putin cand eram mai mica imi era frica sa ma ridic de pe canapea la zilele de nastere, sa dansez. Incercam sa ies in evidenta cat mai putin. Nu stiu exact cand au inceput sa se schimbe lucrurile. Probabil cand am capatat mai multa incredere in mine. Astfel, petrecerile s-au schimbat. Stiam ca arat bine si nu mi-a mai fost teama sa arat asta. Personalitatea mea si-a schimbat forma. Am inceput sa fiu nelipsita de pe ringul de dans. A inceput sa-mi placa sa fiu in centrul atentiei, sa flirtez din priviri, sa fiu obiectul admiratiei, dar sa-mi pastrez dreptul de a refuza pe oricine. Acela a fost momentul in care am realizat ce putere poate avea o femeie asupra unui barbat care manfiesta un grad cat de mic de interes pentru ea.

Cand am intrat la Medicina, undeva dupa sesiunea din primul an, am realizat ca modul prin care eu, ca si personalitate si sanatate mintala, pot parcurge drumul lung pe care il am in fata doar profitand la maxim de timpul liber, de momentele de distractie si de relaxare. Am realizat ca a fi medic nu inseamna a-ti schimba radicalfelul de a fi pentru a corespunde cerintelor sociale, ci a-ti pastra spiritul de copil. E o realizare mult mai mare aceea de a reusi sa te comporti cu profesionalism la locul de munca, apoi sa revii cu usurinta la rutina zilnica a vietii personale. In acesti ani care au trecut i-am respectat mult mai mult pe profesorii/medicii pe care i-am vazut comportandu-se impecabil la locul de munca, iar apoi m-am intalnit cu ei in parc jucandu-se cu copii sau intr-o vacanta la munte cu rucsacul in spate sau dansand pe muzica veche intr-un bar, sambata seara. Astfel de lucruri arata o personalitate puternica si complexa, iar un astfel de om confera incredere.

Revenind la mine, nu am avut nevoie niciodata la o iesire in oras, de alcool pentru a ma putea simti bine. Iar intr-un loc in care se danseaza, nu am conceput sa stau jos si sa privesc cum altii se distreaza. daca jumatate din bar dansa pe mese, cantand in cor si razand cu gura pana la urechi, iar cealalta jumatate statea pe scaun si zambea cu indulgenta in coltul gurii, uitandu-se la nebunii care se credeau singuri pe lume, sa fiti convinsi ca eu eram in prima jumatate. e pur si simplu ceva antrenant sa vezi oamenii distrandu-se, in limita bunului simt. Ador sa vad partea frumoasa a vietii, sa fiu optimista, sa simt totul la intensitate maxima. Nu-s extremista, nu ma intelegeti gresit. Nu am nevoie de senzatii tari sau de a fi in centrul atentiei pentru a ma simti bine. Imi place doar sa fac lucrurile pe care le simt in momentul respectiv fara sa gandesc prea mult problema. Uneori am impresia ca toata viata am gandit prea mult, am despicat firul in 4, am analizat consecinte si pareri si de multe ori am avut de pierdut. Am suferit de lipsa de initiativa. Mi-ar fi placut sa iau lectii de pian, sa fac parasutism si modelling, sa public o carte, sa fac inot de performanta. Credeti ca am facut vreunul din aceste lucruri? Nu. Si acum imi pare rau.

Asa ca nu amanati lucrurile pe care vi le doriti pentru ca veti constata la un moment dat ca a venit timpul expresiei “E prea tarziu”. Si bucurati-va de viata asa cum o face un copil. daca ati uitat cum se face, studiati un pic problema. e usor de reamintit.

Si bucurati-va de lucrurile simple, faceti des lucruri care va fac placere, fara a motiva lipsa de timp care reprezinta o scuza jalnica pentru a justifica greseala de a ne complace intr-o viata anosta. Lucrurile simple, detaliile placute ne fac viata mai frumoasa.  Ne va mai complaceti intr-o rutina plictisitoare care va creste nivelul de stres cu fiecare zi care trece… To be continued